Travaliul gri al delirului cenuşiu revoltei paradisiace
sau despre Noaptea Asasinilor
Vizitând Braşovul nu puteam să nu fac un pas măcar către Teatrul Dramatic “Sică Alexandrescu” atâta vreme cât pornesc de la consideraţiunea faptului că drumurile unui oraş se remarcă în primul şi în primul rând prin acest manifest pentru Om care întruchipează calea teatralităţii, anume triumviratul Scenă, Joc şi ritm & gest Actoricesc. Am văzut într-o seară de februarie, pe sfârşitele lunii, printre şoaptele străinilor, ritualicul dintr –O (N)oapte(a Asasinilor… şi ce de mai firide (N)octurne, şi ce mai de nişe cenuşiu prin Om şi Femeie, şi nu în ultimul rând ce de grote mai gri în lumea lor delirantă a paradisului asasinilor.
În Scenă stă teatralitatea… Totul e spoit în alb; În Paradis stau aleator… O masă, sub masă un asasin Lalo, pe lângă asasin, femeile Cuca şi Beba, cuţitele, paharul şi sticla, scaunele, ferestrele şi perdeaua. Un punct todeauna nevralgic dar şi ca de fiecare dată culminant este Uşa. În interior (napoia uşii) este Locul… Unde Jocul se repetă în fiecare zi, iarăşi şi iarăşi având cu(ta)ţitele pe masă, ferestre îmbibate de portretele fade sau crispate ale părinţilor acoperind albul tracasant al plăgilor privaţunii din ochii copiilor – privitori stigmatizaţi ai părinţilor desfiguraţi de angoase cotidiene – martori muţi şi totuşi răscoliţi de alura vindicativă, din nou din nou cu paharul spart, metafora se iveşte din nebuloasa (A)”normală” / (“A”)normală a unui univers paloric confruntat şi pretutindeni bulversat de acel socialism ştiinţific paranoic care aduce Omul captiv (în) din concentraţionar la starea de priveghere corosivă a decadenţei tiranice.
În afară sunt cei vechi, perverşi atinşi de spectrul neputinţei vârstei, curioşi nevoie mare, cuvioşi jalnici ipocriţi, cu cicumspecţie apocaliptică la nivel conflictual şi nerăbdare de a privi rutina cum se zbate să îşi perpetueze vina neputinţei de evoluţie. Atât de perfect este să vezi cum decorul prinde contur la fiecare transfer iar Actorii atât de sugestiv deprind forţă în Joc la fiece mişcare în limita spaţiului. Actorii, trei la număr, în multiplul carusel al măştilor, trei la ipostaze, convingători la fazele crimei dar şi în consecinţele vinei, prin diversitate ca gest scenic, sunt de departe cufundaţi în (N)octurne, de famlie. Codruţa Ureche, Actriţa, Cuca, străbate paradoxalul nedefnitului alternativ sentimental, nevinovată făptură naivă Viole(z)ntată, arată rigoarea procurorului sfâşiat când de punitativitatea excesivă când de tăcerea rigidă, mama frivolă, ea însăşi sub menghina lui “pater familias”, care îşi “delaţionează calomnios” copilul pentru o roşie rochie, declanşând trivialul resentimentar. Beba, Mirela Borş, Actriţa, sugerează rând pe rând statul poliţienesc, tatăl violent, dar mai ales judecătorul constant şi lumea de afară, vechiul dus la extremul dezintegrării etice.
Actorul, Lalo, Demis Muraru, este acel care de departe cel mai claustrat este prins între remuşcare şi justificare a urii feroce, frică devoratoare şi concentraţionare a “iubirii”, lacrimile lui Lalo lasă urma vindicativă pe obrajii înnurmaţi de palmele destinului răsfrânt de penumbrele tianiei, râsul ori izbugnirile de furie visceală, patos –ul dezamăgirii şi ratării în soartă, sau chiar măcelărirea prin a chipului spintecare a fiarei din tiran şi odioasei lui crispate consoarte, spre a dovedi nepăsarea copiilor spre asemănarea cu părinţii. Restul este nu neapărat reminiscenţă ci poate (c)Haos, întrebări fără replici, un rău de imanent, ironia marcată de perfidia “noir” carnea, frăgezită la ale sângelui travestite momente. Astfel am PeTrecut cu paşi alerţi calea dinspre Travaliul gri către al delirului cenuşiu joc de consecinţă a revoltei în amurg paradisiace sau despre Noaptea Asasinilor.
