a1A1
omul invers …un loc de pelerinaj ; somnul ca revers al trezirii în plin vernisaj al morţii… el, omul a crescut geometric chipul însă a ramas asimetric… infinitul întrerupt ca un fruct fără pomi; imaginar într-u ecou de romb , fractura unui sentiment caduc – glasul somnului care se afundă –n ochiul omului – tăcerea în chip de fiară rătăceşte –n mine tonul morţii…iată ca vine sfârşitul, pe când în chipul de mâzgălitură se scutură destinul precum terra de viermii ei ciudaţi, şi mă trezesc călătorind printre cuvinte anapoda citite în dinapoi îmărmurite pe-o buză sângerândă ca efect retrovizor, ca mai înapoi să prevăd cum doar adevarul bâlteşte în sânge trandafiriu …file de povesti juxtapuse prin portretul celui ce nu există dar se inventeaza… omul la răscruce de gânduri, crucea ca un vânător în prbegie, lumea ca o pradă omul precum spada este pasul care refuză praful imprecaţiilor pavajului cu intenţii clivaj de malign –ereditare glasurilor postume şi autumnelor dorinţe… peste un timp ori o vreme nu mult după ce vremelicia ne va fi daruită speranţei că vom găsi ceva aflând şi vom afla găsind cel puţin unul din adevărurile care să aducă sens vieţii… trăirile vor fi clandestine conflagraţiilor atinse în carnagii de festinele deflagraţiilor care se întind otrăvicios peste priviri purulente liniştilor în vidul zdrenţuit al tinereţii furate de coşmarul adulterin al maturităţii libertinajului găunos…
a2.A2
sufletul între neant şi eternitate zugrăvit asupra cerului plin de iluzii – căci doar o confuzie mai poate astăzi fi în adâncul oceanului… teluric fior – mă voi regăsi la capătul lumânărilor fiindcă în urma mea va sălăşlui praful iar înainte –mi doar lacrimile se vor înnăbuşii pe obrazul aceluia ce Este; voi fi pământ şi îngemănare de oase chircite prin urâţenia durerilor cadavrului (masca sufletului în chinurile vieţii de dinaintea ridicării de apoi îngreţoşată)… cine îmi va privi ochii când işi pierd strălucirea ? … voi fi strivit de greutatea plânsului în nopţile cancerului uitărilor … voi fugi până ce gândurile mă vor părăsi – ecoul lor se va strânge în jurul noii mele case albe cu cruce neagră … paradisul pietăţii, al eroilor pierduţi fad elogiu pustietăţii, încrustat cu trupuri încinse –n giulgiul negru al solitudinii… păsările se hrănesc cu roua rugăciunilor noastre din zori şi parcă somnul este mai fragil când stelele plutesc pe cerul vostru atins de nopţile autumne, reci senine vitralii, voaluri şi miresme de visare…Penumbra cuvintelor este lumnia dorinţelor a ceea ce am scris iar ceea ce ramâne este o făRâmă de cer zugrăvită în inima mea prin nişa curcubeului cugetărilor sfărâmate de visul neterminat din pricina coşmarului despicat de norul călăuzitor al speranţei că voi putea fi vreodată înţeles…când crezul răzbate în cuvânt naşte din noi vibraţia rostului vitraliilor cerului…ideea de aspect al sensului vieţii se pierde într –un conţinut fără contur adică disipat în atemporalitatea cotidiană şi poate mai risipit ca oricând în intemporalitatea cerebrală… eu zic că ne urmăm doar sensul vieţii din inerţia în frivolităţile cadavericelor temeri ale morţii… liberul arbitru biblic mi se pare doar o amăgire a amurgului care aduce o noapte înmărmurită –n oglindirea somnului de soare atins în trezvia lunii şi o amintire a zorilor care aduc ceaţa rouastică… peste ţinut
a3A3
Trăiesc clipa de parcă aş muri înnecat în propria –mi curgere haotică prin mine … zi de iarnă, ploioasă şi rece vânt pe când cerul capata curând volbura sufletului atins de voluptatea oceanului şi stins de dorul ţărânei…DOAMNE să scriu şi să înţeleg pentru a învăţa că viaţa este un val o linie în vălul văzului… am moştenit talentul fad al lumii de a privi înapoia luminilor firii, cu regret şi resemnare… în lacrima gri am regăsit răvăşirea ochiului prăbuşirea într –un ceas îngropat de viu într-un oracol pe când în putrefacţie trupul scaldat petrece în dansul clipa de voracitate ale micilor fiare… viermii… dispare carnea, apar osuare – o vreme apoi amintirea timpului încâlcit de răceala ţărânei – o odaie străina, timiditatea din deranjul rigidităţii , spre şoapte izvorăşte glasul care urăşte lumina străinului … am încolţit în banalitate mai apoi am privit în vis ceea ce realitatea îmi refuza…un somn maladiv îmi străbătea un somn maladiv îmi străbătea un somn maladiv îmi străbătea trupul istovit de paranoia amiezelor morţii surpate în insomniile nopţilor aglomerate cu gânduri suspendate în ipoteze selenare … un trup înmiresmat şi un glas aruncat la întâmplare au adus tăcuta dar şi străina rază ce alunecă din luna far de culoare –n paloare… Dar oare care va fi fiind ridicolul haz-lost al morţii ?
Acel suras spasmodic în ochiul denivelat, să fie oare ejacularea rezultatul zbucumului cărnii într-un extaz de tavernă îmbâcsită. Clipa în care ţipătul este curmat de fulgeratoarea moarte; funia;defenestrarea; narcoza trecutului recent, precum şi vechiul pumnal universal valabil, abisul muntos, prăpastia a fi sau a nu fi; gluma adusă extremul gest, felul amestecat al clipei, fierbinţeala sudorilor, revolta şi lenea– îmbuibate prin alegerea funiei ca reper înspre neant… trenul care trece creştetul care se frange, gustul, intermitenţa mişcărilor acelora care cerşind secunde se afundă –n sufocare şi totuşi nu pare ceea ce este când în ultim spasm tremurul infestat cu evidenţa sângelui coagulat, nu mai dă posibilitate ochiului decât la susţinuta mirare… atunci când emoţia ne cuprinde în gustul mărului oprit, lasă senzaţia sufocării , iar gândul fuge spre a-şi lua elanul pentru un zbor al văz –duhului, în urmă rămânand bucata răvăşita de carne – marmurită …
- Căutăm în noi prin sfâşiere, spre negare oare momentul de răscruce – clipa care ne aduce în cenuşiul diafan al lacrimilor?
4.A.4
Gânduri care petrec somnul din adormirea omului vechi în cavoul vremurilor noi lasă –n urmă urna amintirilor ca fadă vieţuire a trăirii “ omului nou “ vechiul camarad al ( de ) sfărâmate(lor) conştiinţe… privirile sunt ganduri toate surpate în anonima veste anomicei stări de –a varstelor pudoare; apocalipsul fricilor noastre este dezvăluirea temerilor căderii dinspre cerul dovedit în împânzire de pantecoşi nori către o terra ţinutul versatilului introvertit… despre rosturi incrustate-n rostiri rostuite şi mai inapoi degustate –n cuvinte iar mai înainte cuvântate –n cugetări rasfirate pe o voce tremurândă ; febril zbor nedefinit ochilor apăsaţi de bârna plăcerilor unei vieţi anxioase… priviri care curg într-un singur sens iar lirica braţelor se rătăceşte în gesticulaţia mimetică a şicanei confuzelor buze ce nasc susurul rugilor, consecinţa aspectului pervertit al gândurilor, din zorii absorbiti în minciuna nopţilor dense…ne dezicem noi oare de purpuriul din izvoare despre care spunem zilelor dinspre soare că ne sunt zăvoare iara noi ne suntem clipe solitare întru destin şi ritmuri de visare…ne înfruptăm din mândre gelozii ce pe pleoape tremurande aştern tăcutele infuzii din confuze fapte care ne întregesc plecarea de din urma nopţii celei adulmecate acoperindu –ne –n ceruri ferecate de rugi şi fapte trunchiate –n adevăruri alunecâde valuri dinspre maluri –n fremătânde ţeluri încurcate…
a.A.5
Pomul ne este în chipul vipiei bucuria umbrei iarăşi şi iarăşi în plapanda adiere a vantului aflată… gândul care ne aminteşte de susurul creaţiei pavăza înaintea cenuşiei incantaţii… trinitatea se dezvoltă arborescent înaintea noastră; fără mişcare în priviri creaţia se întuneca şi aneantizează omul trăitor în ramnificaţiile rădacinoase care se întocmesc precum un trunchi în triunghiul omului… sunt rostiri care arata verticalitate iar la capat sau din trunchiul cuvântului izvorăsc ramnificaţii care aduc consistenţa verde terrei… marele om a îmbătrânit; în fiecare dimineaţă il văd adăstand prin golul zorilor admirând pustiul norilor, privind apoi spre nicăieriul seninului… cenuşiul cerului seniorului îmi lasă impresia dubiului privirii … câteodată drenăm impreuna gluma noastra a tuturor în umbra desăvârşirii paşilor lui ai seniorului iar în lumina paşilor noştrii latent se profileaza calea talpoaielor ce vălureau odinioară praful invocatiilor perfide; şi se înnecau copilandrii din incertitudinea lividă a corpului comun al zorilor şi visul senil al nopţilor… ochii lichizi se prăbuşesc în lacrimi ostile obrajilor tracasaţi de sentimente confuze… iar în urma nişei din penumbra fiinţei ceea ce ne rămâne este doar amintirea… credinţa nu trebuie cu necesitate să presupună existenţa unui sens al vieţii… crezul unora le place să spună că este o alegere personală mie îmi pare mai mult o consensuala impunere societală… astăzi
a.A.6
La intrare în casa latentelor vociferări găsim suspinul de a ne fi uitat înlauntrul lăturalnicelor pasiuni stârnite de o anterioritate fără de care ieşirea din umbra unei posterităţi intrate în anonimul vâscos al vremurilor ar fi aparenţa grăniţuire a indistinctului paşilor aflaţi în mersul unei alerteţi oblice…în viaţă creştem fiecare la zelul conjuncturilor pe care ni le camuflăm în umbra paşilor ce ne-au călcat cândva –n penumbră pragul tinereţii… acum la senectute ne strângem deziluziile ce gravitează în jurul suavului nostru chip al privirii întocmite –n liniştea cărnii împânzite de frisonul rânduit spre oasele contorsionate când chipul ia forma durerii şi trupul se prelinge în susurul odihnei livide…osuare
caracterizarea personajelor: când toţi tac, unul vorbeşte… când toţi vorbesc, unul tace…asemănarea vine de la tăcerea întru ale vorbirii şi de la vorbirea dinspre ale tăcerii iar discrepanţele se ivesc din neutralitatea celui care priveşte sugerează şi surâde…vizualizarea personajelor: când toţi privesc, unul închide ochii… când unul închide ochii, toţi privesc curioşi să vadă ce se ascunde dincolo de ochii înmănunchiaţi în meditaţie… cât de banal este deseori destinul şi câtă tristă trăsătură este rareori festinul, firavă plăcere venală trecere a cuvintelor îmbibate –n seva gândului sterp… ne bucurăm surâzând în timp ce alţii râd sardonic bucurându-se de supliciile izolării noastre supliciative…
a.7.A
felul omului aparte de a fi în departele vieţii din izbavire fiindu-I dăruit ţelul somnului de a –şi aminti în iubire de năzuinţa dragostei dintâi şi cea mai de pe urma cale a paşilor lumii… viaţa este un joc al cuvintelor, o aluzie a gesturilor… pare un consens al dezbinărilor ivit din contrasensul alurii unui nonsens al temerilor… mă impresionează iovul din viaţă, stăruinţa strădaniilor lui de a fi permanent atins şi fiind aşa să aducă stigmatul suferinţei în existenţă… apa începutului, alfabetul micilor conivenţe, convenţii sterile ale convieţuirii în confluenţa deliciilor masochiste prin andiva trăirii… pe ţărm eram noi doi însă la scurt timp după amurg ţărmul meu s-a pierdut în penumbra cerului din ape coagulate învălurit iar sângele se transformase în nămol şi lacrimile singurătăţii mele erau doar alunecări în amintirile eşecului vieţii în doi… ecoul căderii lor făcea ca auzul meu să tresalte sub frisonul visului cicatrizat înainte ca vremea coşmarului morţii să-mi acopere privirea sub pleoapa indiferentă a cadavrului… chipul hâd al copilăriei, dezgolită coapsă a adolescenţei, răzvrătită cioplitură a maturităţii, efebia celestă a senectuţii întrupează conglomeratul vârstelor chipului, anilor adolescenţei, timpului maturităţii…glas de tinichea visului povestit cu privirea catifelată a copilului rătăcit printre oameni…
a.8.A
posibilitatea unui coşmar, atunci când zorii lasă în urma nopţii lumilor doar ceaţa, omul pare atins de oglindă şi oglindire, noi avem în privire narcisimul iar voi aveţi în ochi propria întrupare a lumii… un OM care rapeşte uneori chiar şi urmele conştiinţei mele cotidinene prin Cuvânt şi patima unui Crez, risipit îmi pierd farâme de memento atunci când rătăcesc printre lumi invanitate de perfidia celor mizantropi, trufaşă strălucire a privirii acelui copil fiindcă dacă nu era răutăcioasă poate ar fi fost tămăduitoare, prin ochii lumii astupaţi de tărâna omului nou încerc să prevăd nu viitorul şi nici măcar trecutul ci doar imediatul smuls actualităţii zdruncinată tentaţie a lui “acum şi atunci pentru “cândva şi acolo… lumea un mic respiro, nedefinit ecou de mănunchi al vocilor târzii rugii… uneori mă simt precum o incizie de ţărână oglindidu se în risipa Cerului, de aceea moartea este primul pas în viaţa de către viaţă… ticăloşii cândva ai lumii comercianţi speculativi vor fi păsători doar când nu vor avea între ei decât ura ca pârghie acum ai urii, sunt orbi cadavre plutitoare care nici nu s –au trezit puţind căci putrezesc degeaba… nu cred că trăim decât în preajma inteligenţei dăruite lui Solomon şi sperăm la înţelepciunea lui Pavel nădăjduind în zadar sinceritatea lui Natanael… niciodata înşelată ci amagită de bărbaţi este femeia totdeauna barbatul însa este înşealat de intuiţia femeii că el o înşeală iremediabil…
a.9.A
Sub un clar de vis, cu o mână ridicată spre Cer iar cu cealaltă risipind ţărâna căutăm în fugă… Nemarginită –I femeia, în asemănarea frumuseţii privirii precum al unui tărâm uitat în colţ de paradis cupidului Har, lasată în lume ca să lumineze, din dorinţa privirii unui Zeu Necunoscut izvorâtă apare înaintea lumii drept cel mai tainic mister iar pe chipul dorinţei sunt parcă zăvorâte toate clipele de graţie ale luminii şi orele de contemplaţie virilă ale lumii… Femeia da!!! rămâne un mister dar dezlegarea înseamna tocmai puterea de ecou a Creaţiei în privirea omului aflat plinătatii răgazului de Cer… Femeia, tulburatoare nuanţă în priveliştea crispării din singuratatea Harului Creaţiei ivită gândului unui Zeu Necunoscut dinspre iluminare şi către pasiune… Femeia, nedefinita în ţărmul întâlnirii de la orizonturi paralele a ţărânei cu Cerurile asemanatoare senzualităţii şi izvorâtoarea chipului de graţie ca stare a dorinţei unui OM de a nu fi atins de ambiguitatea tristeţii… Femeia, ascuţimea privirii, voalul tăcerii, sugestia lirică a sprâncenelor… toate ivesc taina unui întreg veac… prevestirea totului tot în vremurile ce vor fi să vie… Femeia, un întreg sens al speranţelor lumii şi o totalitate a rosturilor omului în Cer şi pe Pământ… Femeia, întăinuită stare de reverie a Cerului, culoarea ţarânei reflectată în nuanţele privirii omului, imn al graţiei chipului şi lirica a frumuseţii asemănării, nemăsurată plăcere a clipei izvorâtă din Creaţie, pentru OM şi Zeul Necunoscut femeia a fost nici a zorilor nici a nopţilor nici rătăcirea din amurg nici a zenitului paloare de răvăşire anotimpală ci doar a iubirii savoare de –un neclintit dor al “Paradisului Pierdut” zăvor spre veşnică neuitare…
a.10.A
conjugarea infernului în 4 cvadruplarea infernală nu -i de neieşit dar lasă cicatrici adică nu -i aparent natural dar este îmbinarea perfect umană a relaţiilor din perspectiva femeii… femeia cea care alunecă uşor cand barbatul cade în prăpastie, femeia doar se juleşte, bărbatul se dezintegrează ea supravieţuieşte el moare tu nu ai cum atâta vreme cât îţi păstrezi un discernământ al culiselor stai undeva în culise şi îi derulezi, ei nu te văd tu ai maniera ei decorul / tu ai maniera ei decorul tu ramai cu decorul ei primesc din plin maniera decorul poate fi păstrat drept trofeu iar maniera numai pentru a încadra funeral decorul… vei colecţiona decorul şi vei descrie maniera altora tocmai spre a le apetitiza dorinţa care te -a îndrumat pe tine spre succesul dezintegrării lor… uimirea îi va împinge pe curioşi către tine tu povestind te eliberezi şi scapi… ştii de ce îi atâta rău în lume>?pentru că omul îi plictisit atins de lentoare şi când este plictisit există şi luciferitate iar omul este plictisit şi vrea fascinaţie artificial atunci în veac luciferitatea îl reinventează cel rău îi favorizat de o lume plictisită şi disperată în aceasta plictiseală după un contrast şi acceptă absolut orice artificialitate… voi plânge doar pentru soarta lumii şi a omului în lume, nici din interes nici când simt nevoia, voi plange când lacrimile vor fi înţelese nu din faptul că trupul nu mai poate suporta tensiunea emoţiei ci atunci când conştiinţa se va fi pierzând ca Eu în sinele lumii… incet incet sunt zilier imi voi pierde privirea si apoi cuvintele raman doar cu interjectiile cotidiene…
