despre teatru, un lung poate prea lung drum al asteptarii a CEVA, de parca s ar putea conta pe miza scenei sau a miscarii in constiinta, calea catre scena s a iscat cu zumzetul asteptarii, apoi urci trepre, putine, dar exact in partea ta dreapta sunt Actorii, trepte vechi pereti decojiti cadru initiat in 1919, frumos si olfactiv placut tocmai prin vechime, mai apoi, reactia cea mai vie dinspre scena apare drept, poate chiar sursa decalogului asteptat sau nimicUL din fata Cortinei…
…Si iata ca aproape toate erau lumina, cel dintai suras cea mai de pe urma clipa de intunerec ferecat in umbrele amurgului… mi am fagaduit ca voi asterne doar ganduri, frivloa stare de fapte ragazuite in omonimul vietii, ca supravietuire, am sfarsit iata cu un instinctual rigid ce este pe cale sa devina nuanta a frivolitatii incrustata n Fiinta, totul … Eu, Omul… nu uitati, macar o data in zi ar cam fi necesar un suras, fetis, pe colt de buza tremuranda dupa micile fantasme ale firesei trufii, ca mai apoi vanitatea sa zdrobeasca cele mai dulci tristeti de ticsite frivolitati, frugale… Pe drum, rasunau pasii celui strain; doar umbrele copacilor in adierea primavarateca a vantului, aducea mireasma Kruda, aerul parca i a) pare omului o candida mangaiere insa lumii, lumii ii arata statornicia palorica a urmelor iernei; o fiara sfasiata, nu de rani ci dinspre dorul celui mai NEstavilit ecou al lipsei vitalitatii… Atunci cand peste tinut glasul ciocarliei frange n Cer prisma norilor, soarele izbaveste ghioceii de la faramitare si de frig… Sunt sute, poate chiar mii de repere in vremelniciile lumii dar nici macar o certitudine, una macar dintre acele cunoasteri care exalta nu doar inima ci si ratiunii ii aduce ruminatia firii celui dintai sarut… Parcurg, calm, orele amiezei, deloc stramtorate N mantia soarelui, absorbite de nori daruiti celor mai de pe urma farame din amurg… Un zvon si astfel iata cum noaptea si lasa unduirea coapsala peste tinutul pleoapelor tumefiate de somn sau poate de atata si atata crusta, in realitate captusita… intr un ceas, s a cuibarit efemerul, intr o ora s a insinuat frenezia celui ratacit printre umbre, intr o clipa mii si mii de petale si au ravasit tinutul, in fapt totul era amurg deja si totusi peste toate acestea prea tarziu s a lasat candva resemnarea… NEmasurata oare ar putea fi bucuria unei singure nopti in care mana, apoi sanul stang, strajuitorul inimii, fruntea si intr un tarziu linia gatului au fost prinse in conturul de lumina al lunii, Binecuvantat Fie somnul soarelui pentru toate acestea; La sfarsit zorii nu vor mai fi nici sfasiati de un soare maladiv si nici macar incrancenati ai cearcanului cenusiu al amurgului razletit; Vremurile inca mai tolereaza somnul strabatut de visare… abrupta, precum ecoul caderii din Imparatie spre centrul taranei, la ultimul suspin dinaintea risipirii… Candva de departe se iveau torte, flacara lor, raspandea peste tinut vipia razboiului, cadenta si spintecatorul rasunet al zalelor aiuritorul pasilor care impreuna savarsesc amenintarea ochilor; Toate privirile la un moment dat si au pierdut Norul, asa au ramas numai urmele vietii de odinioara iar lumii numai odihna din vis , unul alb si far de umbre, ci doar umbrele falselor exaltari, omului insa i a fost harazita durerea iar in hrana suferintei cea de toate intregi zilele, Zeul Necunoscut i a pus tristetea spre a fi… Presarata cu flori, gloria s a infaptuit prin sange sacrificial, eroii nu mai mor de atunci in brate deznadajduite, durerii si n transee amestecate cu noroi, nici macar oroarea nu le mai este predestinata, claustrarea vanitatii unei morti tremurande, ci doar decorul insondabilului virtual… Un loc in care asezarile sunt cele mai cenusii mizantropii, un ispititor refugiu pentru o NEmiscare “perpetua, locului ii este specifica mantia senectutii, linistea apasatoare a ridurilor si totusi pana si moartea are rutina ritualica a vestirii aceluiasi gand … solitudine … poate ca numai rugaciunea isi lasa n vietile tinutului amprenta Bunei Vestiri a Domnului Zeului Necunoscut Celui Viu!!! Eu si Tu, Voi doi sau poate 3, presarati pamantul cu ale ochilor rataciri, in cele din urma, uitati vor fi de privirea celorlalti, restul va fi cuprins in lacrimi de dor dupa amalgamul, norilor… Eu si Tu, Noi din Hazard, doi numai din pasiunea si numai unul sau altul, de nicaieri 3, doar Noi, doi si iata cum pasii sunt deja impreuna ,mereu; pana ce din viata spre viata vom afla Adevarul fata catre fata, Eu si Tu… Dam inapoi mortii prisosul din viata si mai pe urma calcam peste cadavre scaldate n lacrimi refuzate suferintei, de aceea doar pe furisi le vom lasa aplecate obrajilor strajuiti de NEmiscare le stravezim in Apoi, pe umerii Celui Sfant Necunoscut… Pamantul omului are fireste, culoare n amestecul cu noroi, tarana lumii este doar adunata n oseminte albe, galbene si totusi intr un final sfaramate in deriziunea pe care numai dezordinea mortii o savarseste risipirii din NOI…