… daruieste ti in chip, o privire si mai apoi incearca asemanarea cu asternutul pamantului, faramitata tarana adunata sau risipita, prin ploi strabate doar orasul, cu pasi marunti si privirea incetosata de lacrimile uitarii, caci timpul cast ti a delasat pleoapa celor mai livide tentatii, un mic absurd al solitudinii din ignoranta, survenit… laudata fie cratima care isi ingaduie lipsa tocmai spre a nu fi rupta ci doar insinuata, fractura initiala, ramane cratimei, ca un ultim ecou al dramei din fraza, o ciudatenie cratima asta, o stare de fractura care nu mai admite fisura, lipsa ei si implicitul insinuat, pot lasa doar tentatia atractiei, dar si drama dorului, constienta imposibiliei intalniri, doar uneori cand fraza si deschide coapsal voluptatea intalnirii, cu Cerul din priviri… in acasa nu se mai povesteste ci se zbiara se urla se pizmuieste si se cearta, o mana n relieful crud al noptii, armura intunerecului, un loc pustiu pe ale visului albe cearcane, de parca nu mai este acel odinioara al unui acasa ivit din nostalgia iubirii infasurata n flori de primavara juna, fiindca doar tineretea se isca n voalul nemarginitului dor de iubire si nU”mai sborul poate sa mai vesteasca azi ramanerea n tel… cata senzualitate, cata cruda virila voluptate, cat ragaz de vreme si amestec de resentimente,
Clujul, te demasca intai ca om apoi te subjuga cu vanitatile si smereniile sale, desi uneori iti doresti macar o clipa de Cer, sa vezi norii si sa te lasi cuprins de amurgul din faptul orizontului, abia cand iti dai seama ca nu le mai ai, dorul este cel mai sfasietor dat al faptului ca ti s au luat… astfel ca mergi in intampinarea lor, sa le cauti, sa le regasesti, ele te asteapta cu un drag si cu o iubire precum a bunicii, ca mai apoi iarasi si iarasi sa le parasesti, iar in urma ta ramand doar lacrimile unui dor nemarturisit tocmai din pricina temerii de a nu te pierde definitiv, si ele toate, te iubesc si cand pleci suspina in tacere, cand urmelor tale le raman doar acoperamantul diafan al lacrimilor care odata trecute le asteapta doar conturul iar conturului numai amintirea trecerii tale pe acolo,
de aia cand zic imi este dor, atunci am lacrimi in ochi si privirea mi se incetoseaza de tristete ca mi s au luat… teama de ratacire, frica de a te pierde… nu ai cum sa te pierzi atata vreme cat ai Cuvantul, Cuvantul ti a fost dat, in urma lui, devine viata, doar ca si viata… rostirea… insa trairea intru Cuvant si Viata iti apartin ca alegere , riscul de a te pierde exista doar atunci cand nesocotesti Cuvantul si nu ai aplecare asupra vietii…
