Fanu’s Weblog

http://catalinstanciu.wordpress.com/

NuAnTe
decor::: pe jos multe pachete de tigari amestecate printre petale de trandafiri galben si rosii, 7 mese, pe mese ghivece cu lalele negre si doar un scaun, langa scena, pe 2 mese stau actorii, el si ea… langa ei alti actori mimeaza fiecare cuvant integrand frazele in mimica
el: Nasul ei era peste masura de bantuitor, prin acasa
ea: Capul lui era nemasurat de curios, prin lumea din afara, si parka avea si ochii aia prea mari, mult prea mari
El: Dar daca nemasurat in vaz se ascund cele mai reci lacrimi… launtric, omului nu i este dat, totusi decat norul si cearcanul zorilor,
Ea: Doar atat, o camasa, un pantalon, o croiala simpla a sacoului, nimic mai mult decat el… si astfel, iata barbatul pudic
Ei: Lasa ti depoarte orice intentie de a manca cel putin astazi in zi de miercuri, carne moarta, sacrificial dovedita cu garantie ecologica de la magazinele lumii… celui al treilea tinut… acela al singuratatii
EA: Si carnea aia era alba, ba dupa ingrediente parea rosie sau cred ca mai apoi a devenit cenusie tocmai pentru ca au uitat de ea cu totii, s a stricat… am aruncat o privire fara a o mirosi… era stricata, ce naiba!!! stricata
Ele: Spre mare vin nu doar marginile de prapastie ci si nisipul ori pamantul crestat de ape care la randu i se poate pierde in aceeasi sau cu totul alta mare, flora si fauna, natura moarta rispita printre valuri, voaluri de amalgam natural
EL: Astfel se poate descrie o pagina gata trecuta in istoria lumii, sarpele cel nou sterge memoria celui vechi… in linia trupului femeii s a zidit trecerea, spre pudic… a barbatului

Vocea: Sunt aici! Dar la ce bun, chiar asa la ce bun daca tot nu ma mai asculta pamantul iar cerul imi este asaltat de cenusa imprecatiilor, un singur gand si lumea piere, o singura clipire si omului ii va sangera coasta, unei fiice ii vor pierii ochii iar femeii pantecele…

Ingerii cazuti: Vai, voua, glorii desarte si vai noua, vanitati crescute n carnea voastra, vai lor, celor dusi, ramaneti cu gandul binetii ultime din zorii cei mai de pe urma ai sangelui aruncat pe fata cerului… iata ca in amurg soaptele sunt vociferari, tipetele sunt suspine iar plansul este doar un biet suras sarat…

Vocea: Caci pantecele mamelor, astazi, nu au mai cunoscut, iubirea, ci doar stigmatul, caci ce poate fi mai trist si sfasietor decat lipsa ingerului la capataiul mamelor si lacrimile sfintilor la festinul Fiului, risipit, vremurilor… te am lepadat, demult, pe cand pruncia nu ti era decat, un rod al pacatului, Fiu al Cerului… te am adapostit la sanul meu si te am ucis apoi, nainte de a ti darui din a sanului povara, hrana ti spre viata intocmita… te am spalat chipul atins de al mortii fapt cu lacrimi amestecante n sange…

Ingerii cazuti: Vai, voua, celor sfasiati de patimile sangelui savarsit, un zvon de putrezire i astazi lumea, si omul, iata ca doar omul, isi lasa privirea peste departari, cautati in pasii aproapelui, calea cea de pe urma a izbavirii, de moarte SI alergati pe urmele departelui, poate veti afla in umbre zagazuirea vietii…
el: Cata lipsa de povara in norul acela, alb…
ea: De nor vorbesti tu oare, uite, albastrul acela parca mi lasa in inima ceva,
El: Un cearcan, roz, ii imprejmuia strainului ochii, nelinistit isi privea capataiul, invadat de ganduri… El, priveste, totusi spre casa ta, si, astfel, uite, cum in tinutul care candva iti descoperea zorii, roua diminetii, erai tu, iar inapoia ta cresteau munti, ape, izvoare, malurile crestate ale paraului unde odinioara te priveai, copil fiind, in urma ta, toate cresteau in carnea privirii lui, a strainului…
Ea: Stai, o clipa, doar, il vad, printre lacrimi, il vad, in zare il adast, voal chipului meu, imi sunt ranile lui, rasuflarea i o simt precum o sfartecare, inimii mele, voal asemanarii mele, imi sunt plangerile lui…
Ei: Contur de inimi spre faramitarea resentimentelor date, locul din piept care si strecoara n privire lacrima si suferinta, bucurii de un memento mori, cand, ascunsi dupa farama mainilor sale, si au faurit martiriul in sus, catre adancul din vale…
EA:Petrece ti plansul, risipa lacrimilor, nu lasa decat surasul sa si culeaga din Nor, clipa ingerului care tipa dupa chipurile celor uitati…Nicaieri desertul nu s a intins mai mult decat in sufletul omului, tristetea dezamagirii…soapte de alint inainte de negura zorilor si suspine de zei decapitati,
Ele:Care I pretul unei inimi?
EL: Nu mi raman decat moartea, noaptea, furtuna, zorii si razele soarelui, ochii mei, adanciti in pofta privirii tale si singuratatea…
Vocea: Predicatorii necrofili, sfideaza moartea propovaduind o viata deloc austera ci aflata in pemanenta gingasiei pamantului omonim unui Cer pierdut liniei orizontului…