Fanu’s Weblog

…. dezgoliti de coapsa, puteti de acum inainte sa muriti, caci nu mai aveti nici privire si nici ochi hulpavi, sa muriti, lipsiti, sa adormiti, urmele blestemului din carne si sarguinta lentorii samgelui inca nerazbunat, prin capatai, in sange sa aveti neaparat stigmatul razbunarii, blandetea sa va fie cunoscuta doar dupa ce nu veti mai fi fost decat tarana, in ecoul faramitarii voastre sa ramana doar un funeral… la portile lumii, in pragul asternului de Cer, sunt locuri in care rugul nu poate fi aprins si trupul nu poate arde, nici mcar umbra mortii nu l poate izbavii de blesteme, nici ploaia nu i poate istovi buzele de boala, pana si vocile copiilor au ceva din cangrena vremii, instrainarilor lui eu dinspre tu, in bratele mamei, plansul copilului isi afla alinarea la sanul stang, auzul inimii, clipa de amintire a vietii celei dintai… orasul, pe Memo, undeva deasupra strajuiesc mansardele, nici macar o privire nu le adaposteste anonimatul, praful ridicat dintre noi isi afla refugiul in Nor, calauza lor, a ingerilor zabovitori, printre petalele lumii, orasul are un cinema, Arta, un loc strajuit de masti, peste drum este Humanitas, o librarie punctata ambiguu de carti, un meniu si o invitatie la brambureala cuvintelor, de nedescris este sentimentul care da frau memoriei, reamintirea care bantuie, odonioara Andy imi citea in momentele de acalmie din Márquez cu o nesatvilita pofta, eu urmaream in centrul librariei “In tara ultimelor lucruri”, nici pana azi nu am determinat limita cartii… zabovind printre voci si sunete, merg pe o strada, habar nu am cum ii zice, este doar o mladita a strazii Eroilor, paralela cu o strada unde este intr o nisa o vinoteca Bolyai, cu vinuri care depasesc setea omului de a gusta, imi las privirea sa alinieze straduta, abia ca reusesc sa vad vreun loc liber, toate sunt amprentate, ici sau colo cate un inedit protest, graffiti, cu de toate, mereu simti nevoia sa afirmi si spunand nevoia isi lasa in voie glasul tau, gestului urmat…
… editarea memoriei, sa razi dintr un nimic, intr un decor in care lacrimile pot sa apara drept normalitate, sa ti plangi, bucuria, sa ti frangi amarul, lacrimilor, cand asternutul lor este obrazul, de obicei brazdat de apoteoza sentimentelor, undeva, cred am putut sa vad si eu marea, amurgul, orizontul si noaptea, luna, contrul mainilor, in somn aruncate, devalmas; ca intr un ecou

… era un oras, prins intr o palnie infundata de praful adunat precum intr un voal chipul fecioarei ucise de gandul celui rau; duminica, parca linistea strabate mai curand asemanarea vremurilor tarzii, doar ca locul in care se isca viata poate sa atinga soarta omului, duminicile de vara, in sfarsitul lui iulie, calde, vipia care cuprinde privirea si lasa ochiului numai letargia dintr un gand oarecare, acela al plictisului, iremediabil; nimic mai banal, cu toate ca privelistea adasta ochilor anume taina celor inconjuratoare; in absenta urmelor, pasii isi pierd orice reper al prezentului; intr un loc au crestat pamantul, flori, habar nu am ce nume au, parca sunt moi cu petale ca aripile de fluturi, la soare culoarea lor paleste, se confunda cu un pamant strain si crapat, pe alocuri, amurgul le imbujoareaza ca n zori roua, ramasa din zbuciumul noptii… doua maini mari au cuprins umerii fecioarei, maini aproape noduroase, procesiunea iremediabilei imbatraniri, 13:13; ma trezeam odinioara la ora 3:13 dimineata, atunci cand somnul intra in sincopa iar organismul isi simte instrainate straiele, Creatia, in liniste se aseaza pe crestetul lumii, strajuind asternutului, hula… doi ochi, nu mai conteaza culoarea, poate doar orbitele obosite, care le adapostesc viata, din ce in ce mai afundata n avalansa de lacrimi din ambiguitatea singuratatii savarsite, aud batai, vagi intr un perete vecin, apa si un sunet feroviar, avioane si masini care nu dau pace vazduhului, imi amintesc de un tip cu care am vorbit inainte multa vreme despre oras; imi spunea ca a avut o iubita dar ca a renuntat la o cariera profesorala si le a parasit pe ambele si iubita si contextul; ii urmaream privirea, bantuita de amintiri, cred bine sedimentate in suflet, revenea periodic in oras…
… faptul ca esti parte dintr un aici, faptul ca esti faptic intr un acolo, faptul ca esti generic intr un acum, te face sa depinzi de ceva, un oras, o sala care te afla inaintea unei scene, o masca, un joc despre care nici macar tu nu poti sa iti descrii ceva dat fiind faptul ca te afla in permanenta lui, un mereu al unor terne asentimente intamplatoare iti strabat fruntea iar gandul tau isi lasa ductil aplecarea catre atunci si acum… o minge, langa minge o sticla de ulei, ecologic, zic producatorii, un lighean cu vase murdare, o tigaie autohtona, un alt lighean, mare si albastru pe care sta o bucata de sticla ciobita, era odinioara o piesa de frigider, acuma pe ea sta tigaia, un geamantan prafuit, este cel dintai, cu el am sosit in oras, peretii albi, pe alocuri mazgaliti de tantari striviti… de ce nu dorm? de ce sa adorm? la ce bun somnul? oricum trupul se poate odihni n putrezire; ducerea in ispita enigmei, intr o existenta, enigma isi poate aduce insinuarea prin vis, curand, poate ca nu ne vom mai izbuti la a fi numai contur al umbrei ci o vom si permanentiza inaintea lumii, sa aduci treptat, o viata nelipista de buimaceala unui maine imprevizibil… trairea sau contorsiunile nemijlocitului cugetarii in om… abuzul de resentimente te poate purta inaintea dezradacinarii de Eu, permanentul ecou din sine, te ispiteste la dorinta de moarte, frica dinspre putreziciune lasa loc uzurii bucuriei de a te fi eliberat, stand pe marginea patului, apoi aprind o lumina, iarasi ma asez pe marginea patului, privesc sau incerc privirii, ceea ce este in jurul meu, imprejurul prins intre doi pereti o usa si un geam, acoperit cu un cearceaf, nu am inca perdea, doar un cearceaf pe o parte de geam si pe cealalta afise, nu am timp, nici macar despre vreme nu pot sa va spun cu siguranta ca imi este un reazam la mijlocirea de a fi in lume, om…
… aud voci, din lume, o fata, un baiat, ei fac retusuri iremediabilului
The Doors – Ghost Song … semnul, urmei
… un zambet, infantil, in asteptarea furtunii, izbavirea de vipie, dorul dupa valvataiele cerului, dupa bumerangul tunetului, nici un Tv, nici macar un festin, nori in orizonturi innegurate, intr un Adagio ne am zagazuit destinul, astazi parca nici macar uitarea nu si mai deprinde omului umblarea in raspar, sa incerci un omagiu sau poate un toast inaintea mortii, a amortirii, sa intreci in nume tot ce insumeaza gloria celui ce si a invins ispita iminentei unei vieti; mi am ridicat mainile incercand sa spintec cearcanul din ceruri pravalite catre om, am strivit lumii intregul viscerelor, mi am adulmecat pana la voma duhoarea carnii nespalate, mi am petrecut greata si neoranduiala Fiintei, chinul si nemasura… toate