Fanu’s Weblog

locuri ale rugului, cand dinspre noapte, lumina, pare un joc faramitat de priviri haine, bantuite dupa viata… hulpave crestomantii retiniene se ivesc atunci cand capataiul de lut si a pus in gand privirea lor, a ingerilor cazuti iar ochilor li s a dat vizunea; fiindca fiecare dintre voi a pierdut ceva, nenumit, anume, atunci cand ei si au ratacit primenirea in viata, uitarii de Eu, mereu li s a luat candva un oarecare gand… astfel, din tot ce a mai ramas in urma oamenilor, cerul a privilegiat in urmele din Apoi, faramitarea, si, astfel, lumea si a aprins Harul din edenul unei singure iluzii; privirea s a deschis catre zorii copiilor iar ochii celor morti au intregit ascultarea; atunci, omul si a stins lumina capataiului si in amarul dinspre pamantul unei singure confuzii s a ivit Adam, primul OM, prima lucrare ce a trebuit a fi mantuita cu sangele Lui Hrist…

un eveniment, o nunta, iubirea care este un dat al Agapei absolventilor vietii, trecute izvoade ale adolescentei, mai apoi peTrecute vesti dinspre acel NOI, care insumeaza UnU; am ajuns, cred pe la 17:00, obosit, dupa o zi de sclavie auchaniana, intr un fel bine am facut sau bine am sosit, fiindca era exact momentul premergator al celui mai frumos memento pe care mi a fost dat de cand, arareori, merg la un asemenea eveniment; inceput frumos, ca un povestas, cu istoria mirelui, clipele tatalui, bunicului, bunicii, copilaria si jocul, am citit revarsarea fortei frumusetii paternale, mai apoi mama mirelui, care a trasat rostitor liniile genealogiei, ca deosebit Dar al destinului si determinant Har al Lui Dumnezeu, epistolarul a deschis apoi portile, poate ale celei mai frumoase colegialitati castigate in timp de studentie, fiindca nimic nu este mai “nebun” si boem, frumos si rotitor in carnea frageda a Fiintei decat a ti fi dat sa studentesti, mai ales la Cluj -Napoca; poze pe care, mama, ne marturisea nu le stia, cu ipostaze dintre cele mai contrastante dar toate avand doza de bucurie dupa care mereu privirea isi va intoarce amintirile; trasaturile mirelui au fost intruchipate de bucuria si eleganta calma si diplomata a tatalui, el, mirele se afla in acel Eu, dispre care se intampina pasii ei, adica acel Tu catre care, candva, dupa cum si mama ne marturisea, undeva intr o tara exotica, s a indreptat inelul si iata acum implinirea, casatoria, nunta si ecoul celui mai in traire sentiment; Ea, alaturi de mama, tatal, undeva departe, frumoasa si enigmatica, mereu zambitoare, cu o trasatura care inseamna viata; aflata in libertatea sensului si mereu vesela;

intr un tarziu am realizat ca a fost cea mai frumoasa nunta la care am asistat de cand bantui pamantul asta si sincer va spun ca am vazut asa o bucurie sincera incat era greu sa nu te molipsesti, in fapt am asistat la o epica a bucuriei nuntii,

s a intamplat de curand, daca vrei un job cat de cat K prin cj ar fi bine sa nu tii cu Universitatea Cluj daca vrei sa fi bine vazut chiar in mediul universitar nu este bine sa tii cu Universitatea Cluj, pentru ca la moda sunt franarii; cat cinism iti trebuie sa renegi spiritul sportului universitar? nu prea mult, doar atat cat sa te poti strecura in neantul celor mai perfide vanitati de conjunctura;

si cat de in aparte pot sa fie doar lacrimile ivite dintr un suras, al parasirii, oare cum de in deloc aievea pot sa fie tristetile dint o savoare a rasului, fiindca doar uitarea ne arata n ghicitura de o clipa a cerului…

ochii tai, lumina inimii mele, privirea ta calauza iubirii mele…

Iubirea mereu starneste dorinta hranirii in om si aduce trezviei sburdarlnicia lumii, dupa un sens, de pretutindeni, oarecare sau, poate, aparte, fiindca, (in)toate in (sunt)NElimitele daruirii dinspre Eu inspre Tu; acei care stau inaintea lui UnU; Foamea si Omul, calauza inaintea lumii este iubirea, sensul inseamna cautarea intru foame catre, aceasta, ca sens; Lumea si foamea, starea de orizont, tinutul unde liniile sensului si ale iubirii intalnesc, tentatia si izvorul, sensul…

dansul, s a oprit pentru o clipa

am iscat felurite interese tocmai spre a mi fi vazut chipul, altfel decat mi ar fi priit asemanarea, doar ca in urma cuvintelor mele si au vazut de drum numai omul si pisica, anomalia insa mi a razbit privirea, era chiar inaintea ochilor mei tarziul; si noaptea parca nu mai aveam sub capatai decat ochii fiarelor, hulpavi si iscoditori; un suras iscoditor si pentru cele mai adancite in anomii, priviri, deloc rascolitoare in suflet, mai aproape decat cred toti, sugerate in minti fara ancora, sugestia unui resentiment trecuta prin candoarea firii imbibata de trufia prostului gust;

un oras, altul, o tara alta, sa plec, sa petrec calea, un loc de imprumut, o tara de rezidenta, oarecare, sa ajung si sa mi imprumut Eul, pentru o perioada determinata de viata, apoi sa stau o vreme sau doua, poate chiar trei, daca imi place, cu toate ca nu as sta prea mult, in fine, prin preajma sa fie multe geografii umane, doar asa ma simt bine cand imi aflu jur imprejurul meu oameni; mereu oameni

Fara vreo data, cu nici vreun interval orar si totalmente aleator
Încercare de Anduranţă introspectivă
Nebunul, Vocea şi Gandul şi Omul printre lumi

ACTUL I
Nebunul, Vocea şi Gândul şi Omul printre lumi

De dupã prima cortinã apar:
Pe scenã o masã. Pe masã un scaun. Pe scaun o harfã. Pe masã un pahar. In pahar apã amestecatã cu vin roşu. Si peste tot pe masã şi scaun pâine fãrâmiţatã. Un Om înconjurat de oglinzi transparente din afarã şi din lãuntric, stã pe un scaun acvariu în care vieţuiesc peşti viu coloraţi… Inconjurat de infirmieri manechine de cearã… îmbrãcaţi în galbenul bolnavicios al soarelui de toamnã, care se amestecã unii cu alţii. Undeva în aparenţã stã medicul meticulos vestimentat în albul maculat al vârstei şi totuşi dezordinii hainelor necãlcate… Un înger şi un demon joacã la o masã alaturatã şah asistaţi de un sfânt cu o clepsidra în mânã. Clepsidra e goalã. Din loc în loc sunt oglinzi în formã de grotã.

GANDUL: Când ultima suflate a cuvantului desprinde zvonul somnului alb, când nebunul se strecoarã alaturi de rege, când vidul invadeazã jocul anapoda, am vãzut clipa mea în diagonalã:

NEBUNUL: Vom avea visare sau doar mârşavã nevinovatã biatã nebunie în asta lume?
VOCEA: Mărturiseşte-mi!
NEBUNUL: Ce mărturie poate fi mai adulmecată de tine, tu ticluitoare, de tâlcuri roditoare, al înşelătoriilor ţel, pe frunţi sterpe în riduri, şi minţi augurale în spânătatea, cea de toate zilele, decât aceea a graiului meu, neistovit de sechelele vremii, din pretutindeni hulit prin ascunzişurile temerii, celei mai vagi, celei mai trândave, celei mai perfide… uri
VOCEA: Mărturiseşte-mi!
NEBUNUL: Nu, nu mă încred, ţie niciodată, nu mă voi încrede ori adeveri… lor poate îmi voi aduce înainte jertfa mea şi vouă tuturora, doar sângele care-mi pulseaza -n mine viaţa, raspândi-voi printre ori peste creştetul lumii…în vinele-mi străvezite…
VOCEA: Mărturiseşte-mi!
NEBUNUL: Ce cuvinte mai sunt astăzi pierdute doar libertăţii, căci dreptatea îmi este numai mie, in mine vagi, eliberarea de adevăruri, iar nedreptatea îi apare doar lumii, toleranţa de minciuni, dar forţa omului păleste astăzi naintea viciului de a nu mai fi sincer din obisnuinţa plăgii adamice a fiului şi tatălui, ori fiicei şi chiar uneori mamei evine?

N: Locul unei idei este calea refugiului frivol al gândului în trupul cãrnii idealuri… si angoase

V: Dezvãluie omul printre momentele lumii şi strigarea lui… Jocul ca ocol al trocului de suflãri…

N: Gãunoasa ureche care refuza vocea… linişte… o clipa de zgomote lemnoase şi mai apoi zãreşte privirea mamei de dupã sângele ei ultim… se trezeşte brusc şi îşi aduce fruntea naintea somnului febril… langã cadavre fierbinţi… îşi ascunde sborul rece…

Sunete amestecate se pierd în ambient… Ideea se agitã, aleargã, se ascunde şi ghiduşeşte…

V: Sa ţip, sã strig sau sã suspin…să urlu ca o fiară… sau să tac şi eu puţin…

Ideea îşi desface mimic machiajul exagerat, culege apoi lacrimi din plamă ca într-un final de pasaj să râdă înaintea Scenei în toate ipostazele groteşti ale râsului…

Nebunul râzând sardonic si ţopãind aleargând printre celelalte oglinzi grotã…

N: Aha, da, da, da sã ştii tu cã vine pânã la urmã totuşi pe scaunul regal El regele are sã vinã… Uhh, Ahh daaa!!! şi regina trebuie cã va apare curând, negreşit cã va veni, repede şi precum un alint prevãd cum mã alege dintre toţi numai pe mine, eu biet sãrman nebun dar atât de aproape de tron… dorinta mea rasarita -n viata altora…

Nebunul către îngerul şi demonul ori chiar sfântului…

Ideea priveşte la margine de Scenă, de la un capăt la altul, în depărtare, şi apoi se aşează în cel mai depărtat colţ al Sălii aşteptând răspunsul nebunului… mai apoi revine în scenă urmărind dezamăgită dar şi pe alocuri interesată vreo posibilitate a salvării…

V: Ce să spun??? Şi pe când te-Om vedea noi rege peste lume??? Măi dragă nebunule???

N: Mai curând decât credeţi eu vã voi fi rege!!!

V: Sãrmanã creaturã, sãrman colos din lut ars de privirea vagã a Zeului, sãrman nebun, cortinã ruptã peste regat, denivelat creştet peste renegat, prolog eşuat peste curteni, smintită rugă către ceruri închistate-n toamnă…

N: Drumul osemintelor ia acum calea apei, în laş se răsfiră acei ce cândva s-au numit uzurpatori, eu I-aş renumi ziditori ai libertăţii, numele lor, chipurile lor, asemănarea cu mine oare dar numele meu…

V: Numele lui??? Ale străinului vlăstare de vestiment irezistibil seducătoare aluzii îi arată numele; şi totuşi către tuturor care ar fi poate numele lui, celui mai straniu dintre străinii visători ce niciodată naintea ta nu răsar dar peste tot doar tu le vezi urmele… ci doar îl auzi, Numele lui??? Ale singuraticului prizonierate bacantând întunericului şi plângând luminii, plăceri ce îţi sunt focul privirii rar foarte rar, însă deseori te despart des foarte des disperării… Iată numele lui!!!

N: Pe coama dealului zac acum, în ploaia densă, spânzuraţii, bine strangulaţi în pustiu agăţaţi de o creangă a singurului copac din tot ţinutul, cândva împădurit până la zidurile cetăţii, în vântul ades, uitaţii, luptă pentru regat alungaţi de foamea care bântuie ţinutul, cândva al belşugului până şi pe masa sărmanului. Zici tu oare adevărat grăieşti tu cel care nu te opreşti din eroare să ascunzi ale lumii topoare de la revolte??? Sa mă ascund degraba după perdea căci doar vin veştile rele din al luptei impas… si acum tac doar tac…

V: Dar ce zăresc? în umbra surâsului apare privirea dinainte mânioasă a mărinimiei, nebunul, s-a oprit… să fie ajuns luciudul???

N: Iată la orizont se Închid cerurile, amurgul, dinaintea nopţii grele abia acum îşi are fărâma limpede a soarelui, la castel, aduce napoia-mi luna măreţiei asasinatului, astfel dispare vălul, pavăza prin care slujeam drept sărman nebun în batjocură, anapoda, coşmarul meu cândva se va sfârşi… poate

V: Crede el, e doar un început care nefericitule are să se săvârşească prost, sentinţa ţi-a fost dată, dinainte ca tu măcar nebun pe aceasta lume să fi fost…

N: Găsesc lumea o incăpere numai bună pentru orbi, sluţi, şuţi, şmecheri, hoţi, asasini, trădatori, curve şi de ce nu condusă de mine, eu nebunul, eu vizionarul, eu cel mai râs, compătimit ori temut dintre cei altfel…de astfel poticnit uitarii

V: Pe frunte I s-au săvârşit urmele plăgilor, iar spatele I s-a încovoiat de fiorul poftelor puterii, pe când la tâmple I s-au prelins albul aşteptării, cenusiul, parcă lumina nerăbdăarii era de fapt întunerecul şi totuşi să fi fost… disperarea sau poate prevestirea agoniei

N: Dumnezeule!?! dar nu am tron şi atunci unde ar putea fi tronul? Dar eu, eu oare nu sunt în sala regalã?

Priveşte febril şi îngrijorat cãutând parcã sala tronului… In acest rãstimp pe scenã totul capãtã ritm ritual, totul este mişcare, totul are deja timp în preajma sfântului rãsare o altă clepsidrã mai mare pe care se aştern mâinile lui spre rugãciune… Se face prima mutare pe tabla îngerilor. Un biet pion, care face loc nebunului…Doctorul scoate din scenã manechinele din cearã, revenind mai apoi aproape de privirea Omului… curand se apuca sa il consulte… nisipul curge, timpul incet incet decurge… vremea petrece…

De dupã a doua cortinã apar:

Scaunele regelui şi ale reginei. covorul roşu şi atârnat în leagãn copilul lor de cearã. în faţã strãjuiesc clownul întunericului şi clownul luminii asistaţi de clownul penumbrei şi clownul adumbrei.deasupra lor stau atârnate cruci cu Iisuşi striviţi şi stãlciţi ori desfiguraţi.nebunul cade în genunchi ca într-un leşin. Femeia în violet şi roz se prelinge coapsal peste merele coapte. Bãrbatul se stinge în umbra trunchiului de copac unde merele sunt uscate. Omul tãcut cãnd plange râzând, cãnd râde plângând şi iaraşi tace.Regele şi regina în pantomimă desăvârşesc ritualul zilnic al vieţii lor de curte, împreună cu ceilalţi curteni.

GANDUL: Blestematã fire, blestemat destin, blestemaţi decãzuţi, prodigi care se trezesc din coşmarul cenuşiu, alungati de zori în ceaţa vremelnicei vãrste a trezviei şi aruncaţi din amurg prin nopţile veacurilor anului milenarist… pre, post, ante cine mai ştie ce are să ne fie vremea căci timpul demult s-a dus de la noi…

NEBUNUL: Nici din zori, nici cu de amurg, sau dimineţi ori nopţi, nici măcar în amiază, nu mi-am amintit de tine sau poate de privirea ta care îmi arde obrajii, tu cel care apari din Ceruri ce se aud tot mai aproape de Corul, ecoul lumii, de Marea, voalul Omului, când din lacrimi sfinţii hrănesc pântecele arhenghelilor şterşi, cum mi se ivesc murdari ochii Cerului… oare îi am doar eu acum când totul îmi apare în lacrimi, care strivesc pământul pe care calc, ţărâna acelora ce-mi sunt ecoul de patimi… cine eşti tu??? Căci nu îmi pari de a fi prin locurile astea reci şi seci, petreci tu oare cioclii, sau poate nori grei aduci peste regat… cu al tau avânt perfid… am crezut că te cunosc dar nu eşti tu alesul…
VOCEA 1: Asta-I confesiunea ta… cuvinte dospite pe o buza sângerîndă…
NEBUNUL: Cândva eram trei, trei în acleaşi pat, trei la aceeaşi masă, trei pe aceeaşi banca, trei înaitea porţilor, toţi, noi trei, numai trei şi era suficient, ne eram îndeajunşi, nimic nu ne mai putea risipi ori învrajbi ca altă dată… poate doar exilul, moartea sau trădarea dintre ceilalţi ivită dar niciodată cearta, vanitatea sau delaţiunea între noi săvârşită; trei în lume, trei printre Oameni, trei la un regat, cam multă nebunie, nu-I aşa cât pentru un întreg ducat… Şi uite că am rămas numai eu astazi tocmai bine să aduc în aşteptarea vocii celorlalţi, pe Unul sau pe cei uitaţi dintre noi, afară, prin locul unde ploaia acum spală ţărâna de sânge şi îmbibă oţetos văZduHul(a) cerului de plăgile neiubirii lumii către Oameni, din interior… aud paşi, repezi ca de fiară… să fie gata pregătită acum amiaza cea de fiere??? sau poate doar adive îmi vor fi priviriile ivirii de după perdele care ascund doar noaptea uzurpările cele mai grele, păcatelor, gustatelor, adoratelor mici nebunii…
VOCEA 2: Aceasta-I confesiunea ta… rostiri crescute dintr-o buza crăpată…
NEBUNUL: Undeva s-au dus, toţi, departe, iar eu am rămas, singur, aproape, de ieri toate s-au adus, plecând către ţinutul acela din care vin numai oamenii, şi, din care se ridică la ceruri sfinţii, şi pare că totul e doar un joc de gesturi, nimic mai mult decât povestea ţărânei fărâmiţate în calea cea de mijloc a lumilor crestate dorinţelor, adăstate morţilor deloc exemplare ci mai în apropiere mumificate ori ţestelor în tigve adăpostite vremurilor putrefacte, zărilor artefacte pentru un viitor sortit deziluiei… Confuzia care în miez de noapte mi-a adus aminte de locul nasterii mele, de chipurile copilăriei mele, în zbenguială risipite, anapoda săvârşite… Aluzia în toiul amiezii de zi am putut să-mi văd adolescenţa între pereţii unei mânăstiri, la loc de munte în vreme de restrişte, pustiit ecou de sihăstrie… Deziluzia care prin puterea zorilor s-a dus dis de cu dimineţi şi a pătruns în mintea-mi cea atât de tulburată din himere şi viscere permanent spre defătarea urii săvârşită…
VOCEA 3: Asta-I confesiunea ta… vorbe aruncate pentru o buză uscată…
NEBUNUL: Careva, undeva, cândva, o nuanţă aparte… dispare, şi o culoare departe care apare, tot mai des mă bântuie, năvala de ţipete, avalanşă de urlete îmi spintecă mintea, îmi sfârtecă gândul, sunt eu sau umbra mea poate îmi joacă oare iarăşi feste, privirea –mi ascunde surâsul, cândva, careva, undeva, am să pornesc la drumul ţărânei prin natura umană precum blestemul păcatului vanităţii, favorit al hulei, prin cetatea romană asediată de imoralitate, în viaţa mea are să se ivească tivul morţii, iminenţa nopţii… curând, prea de curând…

V: Minune sau nu ăst nebun îmi pare că râde, şi râde şi iarăşi râde,

N: Dar eu nu am cerut nici o minune!!! Ceruri deschise de aş fi vrut tot departe de mine era senunul vremurilor bune… Cãci tu Omule îmi taci şi plângi apoi râzi iar tu Femeie îmi dãruieşti doar plaga ta iar tu Barbat îmi croieşti doar cârpeala dorintelor tale senzuale… Ingeri voi acei ce paziţi soarta şi care aveti în mânã Jocul. Opriţi măcelul meu, depãrtaţi genocidul, fratricidul, deicidul lumii… Asasinatul… Iubirea plasma sarcasmului clocotind în sângele lividului placid… tiran, opriţi-va-ţi o clipă doar şi astfel sânge nu are să mai curgă nevinovat ori de în belşug cu lacrimi pământul nu are să mai fie inundat…

Ideea mimeazã lupta,actul sexual, autoflagerlarea şi spasmele organsmului prim revenirea la normalitate duce ideea în ispita unui bluf în îmbãtrânirea subitã şi instantanee…
Nebunul se priveşte admirativ până la lacrimi suspinându-şi bucuria, scâncind precum un copil răsfăţat privindu- se într-o oglindă rotundă imaginandu-se rege până când vocea il urmează…

V: În singurãtate, printre râsete, lacrimi sau ochi injectiaţi de pofta puterii iar în luciditatea –i inversã zãresc doar frica de tãria fortei Omului…

N: Am gãsit trupul puterii, mijlocirea forţei, torţele paladine m –au ajutat sã îmi aflu menirea. Sunt în calea tãriei, mã deprind cu drumul cãtre tronul care şi – a rãtãcit regele. E timpul sã mã întorc din pustie şi e vremea ca regele sã se piardã în deşert…

V: Vai mie şi vai vouã dacã ãst nebun vrea sã atingã clipele regelui…

N: Dar ce se aude? Sã tac o clipã doar am sã tac dinspre afarã zgomote de fier se aud glasuri de oşteni beţi şi râsete de femei uşoarecarora le fac pe bunul plac al desertaciunii. Milã îmi este de astã gloatã risipitã în plãceri care mai de care; fãrã vreo durere, fãrã de ţintã, fãrã pic de fireşã trufie doar îngrãmãdire de secreţii şi vanitãţi ispititoare la ridicol. Am să renasc în destin… astfel, oare?

V: Copil al nimãnui, rãtãcitor al vremurilor rãvãşite, mim al curţilor printre frunzele risipite alergând în nelibertate. Fi –va el nebunul peregrinul mijlocitor între lumi, printre oameni şi lumi?

N: Sã vedem numãrul, camera cu numãrul 13, corespondenţã pacientalã cu Alfa şi un xanax, patul de campanie ori pereţii îngãlbeniţi, maladivul becului pãtat cu var, graţiile de la geamurile murdare de iarnã. Iatã camera lumii care se vrea omenire… E bine, foarte bine chiar incredibil de bine, idealul unei epoci care stã sã se rãsfrângã asupra unei lumi obosite de atâtea simulacre şi sã se infiltreze într –o omenire îmbâcsita de atâtea false im)pudori… contradicţie sapienţială cu Omega

V: De cele mai multe ori viaţa l –a ocolit, strada l –a marginalizat pe regele cetăţilor ciumate, descuamate şi noroioase, iar el, nebunul în disperare s –a stropit cu sânge amestecat în cenuşa regatului tocmai pentru a putea fi mãcar mai presus decât bufonii regelui şi iatã –l astãzi ajuns în prag de încoronare. La un pas cãtre… Dar oare ce îşi poate dori un nebun odată ajuns rege?

N: Iatã ce vreau… Aur, tamâie şi smirnã putin fum de ţigarã, opium şi puţinã supunere, apoi mult sânge nevinovat şi servilismul celor intelepţi şantajabili şi mai ales laşi…

Prin scenã trec unii pe lângã alţii doi muncitori pãlmuindu –se şi douã muncitoare în plinã strangulare… asistate de un şef de echipã care îşi noteazã scrupulos respectarea planului palmelor date ori luate şi zbieretelor în amplitudinea sinceritãţii gâtuielilor.

Ei cei povestiti de nebun chiar intreprind actiunea de palmuire si gatuire…

V: Ca sã vezi un loc numai pentru el în nefirescul bucuros şi ce mai loc pentru cele neascunse perfide în caste –tenebroase dorinţe, iatã cum gura spurcã pânã şi vorbele, aşa se pierd rând pe rând cuvintele şi se risipesc în van rostirile. Rămâne doar ţipătul spintecător al bucuriei după acelaşi dor al râvnei trădătorilor, plăcerea tuturor nebunilor.

N Lumea asta toată îmi pare acum precum sângele cărnii, din umbra pielii, care se înfioară pe tâmplele mele, atunci când ochiul meu priveşte ceasul Cerului, doar şi numai soarele clipelor Pământului doreşte, el, de fapt, sunt eu acela care aud freamătul inimilor, regele, mereu surâzător, de pretutineni straniu râzător sau dintodeauna al ochilor umezi, nesigur purtător de vanitate…

V: Mărturisesc o lume în schimbare… O lume în care oamenii sunt învrăjbiţi la osuare. O lume despre care Cerul cuvinte nu mai are. O lume a putreziciunii acoperită de miresmele întinăciunii…

N: Îmi rostesc un semn al unsului, acela al prelinsului pe ape răvăşite de zorii ticsiţi în ceaţă îmbâcsiţi, şi anume altul decat cel al norilor înmărmuriţi de tumefierea gri pe priviri şterse în lacrimi, cand ploaia lasă umbrele amurgului dinspre orizont către apus, acelaşi coşmar îl am în fiecare ochi, la orice privire şi prin fiecare adulmecare a mirosului morţii dătător de V.I.A.Ţ.Ă…

Vocea care anunţă “The End” (Doors) însoţeşte Scena care se goleşte în ritm de mim, nebunul se plimbă oacheş prin sală discută, dispută cu publicul regatul, propune sau impune unuia sau altuia să ajute la degajarea scenei, priveşte şi notează, intuieşte şi botează chipuri, se minunează la balconul prim, mai apoi strigă la spectatori că el nebunul avea cândva o casă dar că după anoVremurile reci aceasta a devenit castelul trufiei, ignoranţei şi ipocriziei, curând coboară printre spectatori unde în fugă către Scena goală îşi confecţionează o Cruce pe care agaţă trandafiri, în spatele lui balerinii El şi Ea negrul şi albul dansează ziua şi noaptea, amiaza şi amurgul iar pe langa ei treptat apar trimit apoi fiecare în graiul lui de mim, sunt preoţi şi călugăriţe, pastori, vraci, vrăjitoare, travestiţi şi curve, securişti, miliţieni, unii şi alţii la costume, unele şi altele în mirese, miri, muncitori şi muncitoare, femei elegante, cerşetori şi cerşetoare, profesori şi profesoare, aserviţi şi linguşitori, sado-masochişti, autoflagelanţi biciuindu-se, femei de servici, medici, farmaciste, asistente medicale, asistenţi medicali, mineri, Adam şi Eva la o masă în mijlocul de scenă stând pe scaune regale la o masă privind la un uriaş măr, şi doar doi nomazi alti El si Ea imbracati in calatori până când totul se îndreaptă către o pauză în muza şi pe fondul lui Jim Morrison, “Riders on The Storm” iar De dupã pauză în ridicarea cortinei apar:

ACTUL II
Omul printre lumi, Nebunul şi Vocea şi Gândul

Pe scenă sunt aduse două scaune unul al regelui, altul al reginei, intre ei un copac uscat plin de ramificaţii, ale carui rădăcini se intorc din pământ la suprafaţă acoperind până la brâu pe cei doi, îmbrăcaţi în costume, fără coroane pe creştet, având de jur împrejurul lor încadratura mobilieră modernă, cu tablouri suprarealiste, cu secretarul şi secretara, scriind pe laptop, mai tot timpul, cu spatele la scenă privind la derularea imaginilor, fiindcă în spatele lor se derulează imagini din Holocaust, Gulag şi 11 Septembrie, mai apoi din vreme în vreme le aduc câte o cafea celor doi, regelui şi reginei, care discută, dispută, se ceartă, se impacă şi privesc departe în vid, pe măsură ce imaginile se derulează tot mai repede, treptat fiind înlocuite de imagini la întâmplare cu războaie, atentate, lupte de stradă, drogaţi şi drogate, chipurile unor asasini,

NEBUNUL: (acum costumat în clown, cu o parte râde cu alta poartă o lacrimă pe obraz, plânge) Amurgul meu crestat, unde mi-ai lăsat gândurile, ochii mei caută privirea, Amiaza mea caricatură a vremurilor cândva bune, privirea mea caută ochii, Zorii mei zgrăviţi pe pleoape, istovit mă aflu acum şi vreau să dorm, să visez, măcar o dată răsăritul soarelui, doar o clipă apusul, să adulmec luna, să privesc ploaia, stelele, norii, unde-mi sunt himerele, mă întunec… simt adulmecarea neluminii… trăiesc paloarea hulei…

REGELE: Cât este ceasul tău? Ce zi este astăzi? Ce este zi? sau noapte este? , suntem în zori sau la amiază, amurg ori dimineaţă? Timpul, al meu a stat cândva, nu mai ştiu de când şi totuşi l-am lăsat aşa, deşi poate că era mai bine decât să îl fi pus în mişcare, astfel că vremea a trecut în)neŞtire şi fără să lase vreo urmă pe trupul meu. Privesc în oglindă şi nu văd nici măcar un rid, rătăcind răvaşitor pe fruntea-mi mai odihnită ca oricând şi oricum nu că mi-ar păsa dar sunt plictisit de atâta fard din viaţă rupt, de realitate lipsit, vagă tentaţie a trăirii. Singurătatea asta în doi, alteritatea lor în doi, ceilaţi sunt tot în doi, servanţii, paznicii câte doi, la capelă preoţii, tot câte doi, în Cor doi câte doi, lângă două câte două, până şi cerul mi se pare împărţit în două, pământul îmi este fracturat în două, bărbatul şi femeia… copilul, copila, Omul… mă fărâmiţează, în gânduri, cugetarea îmi este risipită… mă revrarsă, în ochi, vocea mea este răguşită, fără să fi urlat… mă regăsesc în privire dar nu oricum ci cu dorul în suflet după o fărâmă din viaţa ce mi-a fost cândva reazămul bucuriei de a fi rege peste lume…
REGINA: Frumos palat, frumoase peiasaje, am visat către ivirea zorilor, minunată privelişte, plăcut décor, am aflat la somn. M-au făcut să îmi amintesc cum în copilărie lucram cot la cot cu grădinarii palatului, când sădeam flori şi ne îngrădeam cu miresme de culori, eram bucuraţi, îmi plăceau florile, ţin minte că l-am obligat pe tatăl meu să îmi aducă de pretutindeni flori, pentru a duce cât mai departe tabloul, ambientul, momentul… Este dimineaţă, dar mă simt de parcă nu am fi în zori, este ora trei, dimineaţa, răpită de insomnie, sunt în voaluri, îmi petrec tristeţea…
REGELE: Mi –e sete… Trecutul meu, nu îmi amintesc pasaje bune din trecutul meu, oamenii mei îmi povestesc întâmplări care mai de care iar eu doar încuvinţez fără a şti despre ce vorbesc ei, poveştile lor, rememorările lor nu sunt parte din memento-ul meu, nu îmi amintesc nimic din cele auzite… Mi-e foame…
REGINA: Nu am mai servit masa de ani de zile, afară, ci am ales doar hrana, lăsând fastul, doar istoriei, şi splendoarea doar memoriei, poate reveriei… Mi-e silă… Mi-e milă… Mi-e umilă, soarta acum…
REGELE: Gratie lui, pamantului, noi am putut primi in ochii nostrii, privirea, doar ei, Zeii nedrepti cu noi, prodigii, au dorit inchinarea si cerul incropit pe buzele obisnuite mai abitir cu ura decat macar lauda de sine a eului… variatiune in NEnumele ororilor, prin lume peste oameni de bine de rau si de rusine ori in remuscarea sangelui deversat savarsirilor patimei primului asasinat, din urma ultimului suspin al fericitului nebun, candva tarana neinsemnata acum ajuns in rang din regal schimonosit si la pragul nocturnului pieirii ponosit…

VOCEA: (acum costumata in servitoare, mult negru si nicidecum alb insa cu fata alba, un alb cadaveric, slabita si pipernicita vorbind dur, apasat dar tragand de voce): Inceput de crez, sau amagitor sange din sinele asemanarii cu chipul cioplit al uitarii de eu, cand in lume s-a iscat prin continuare pe harta refuzului de tel, sau tipatul de dinaintea ororii catre amurgul soarelui rasare precum zorii palorii soarelui apune, noaptea nici unei priviri ci doar a ochilor daruri stricatelor iviri ale brutei nevoi de anapoda maladive simtiri, senzatii, intuitii…

REGELE: Eu am ales, atat de ades…
REGINA: Atat de rar, eu am rostit si am iubit…timid

REGELE: Tu ai suras, atat de bine…
REGINA: Eu am privit numai spre tine…

REGINA: Astfel imi desprind himerele de ganduri rele… altfel se petrec in mine hotarele de simtiri din grele nostalgii…

GANDUL: ( Mi-e dor sa ating cerul si parca sunt in umbra unui rasunet, tarana de peste ochii tai, pe cand ei imi apar precum o voce, unii acei care -mi aduc frica, altii teama de eternitate, atunci cand toate se apleaca spre un banchet al zorilor, catre o nuanta a carnii din jurul privirii cearcanul mov al noptii, )

REGELE: Ai strigat in zori catre mine…
REGINA: Eram eu ochiul doar putin ravasit de somn…

REGELE: Si ea doar privirea atent risipita la reverie…
REGINA: Mai inainte de ochi si apoi inapoia privirii erau doar Cerul si pamantul, ecoul, drumul oaselor tarzii, este astazi calea angoaselor strazii…

REGELE: Al meu, al tau, aporie despre noapte si zi, pamantul, faramitarea caselor noptii este suspinul vanitatilor amiezii…

REGINA: Al tau, al meu truism pe zi si amurg, norul, volbura cerurilor cenusii este alunecarea iluziilor cetii…
REGELE: Am tipat in amurg spre tine…
REGINA: Doar ca eu nu te-am auzit… asurzind in negura, asmutind vantul, te-am ratacit in calea ecoului de toamna gri…
REGELE: Si cat te iubesc, totusi singur am rapus gandul viu al iubirii, prin moarte, şi cat de departe imi sunt de tine, totusi insingurarea este reazamul rece al mortii, si cat te iubesc, departe de foarte departe mi-am auzit Cerul chemandu-ma in zorii cenusii, deplin ecou si raze de soare care aduceau limpezimea postuma… celui singur doar ale mortii firave neguri… S-a ispravit, intr-o clipa totul…